Postat de: Sergiu Greavu | 10/04/2011

din Desertul pentru totdeauna

Oroarea mea de spital datează din cea mai grea iarnă pe care am vâzut-o vreodată. Iarna anului 1954 a transformat Bucureştiul într-un sat asediat de zăpezi. Nămeţii acopereau maşinile prinse de viscol pe stradă şi ajungeau până aproape de vârfurile gardurilor, silindu-i pe cei ce vroiau să iasă din casă, pentru a-şi cumpăra pâine sau pentru a căuta vreo farmacie deschisă, să sape galerii ca termitele ori să facă alpinism. Nu mai circula nici un tramvai, nici un autobuz. Într-o singură noapte, iarna anulase istoria.
Cu o săptămână înainte, primisem o tele¬gramă de la sora mea: „Tata pe moarte, la spitalul din Făgăraş”. Nici o altă explicaţie. Aveam gripă, zăceam de vreo trei zile, în pat, cu febră, dar şocul m-a făcut să uit de boală. Am plecat cu primul tren spre Făgăraş. Un tren de seară. În compartiment, pe întuneric, îmi puneam continuu aceleaşi întrebări. Ce se întâmplase? Şi cât de grav era? Îl ştiam pe tata sănătos. Avea probleme doar cu o hernie pe care nu vroia s-o opereze, fiindu-i frică de doctori. Nimic nu prevestise un pericol. Când am coborât în gară, noaptea lăsa locul unei dimineţi urâte, murdare, cu ceaţă şi frig. Nu exista nici un taxi care să mă ducă în oraş şi am pornit pe jos, spre celălalt capăt al oraşului, pe nişte străzi pustii, îngheţate. La spital, am văzut-o mai întâi pe sora mea, aşezată pe un scaun lângă pat. Tata a încercat să se bucure. Mi-a zâmbit chinuit şi mi-a zis: „Ce faci Gip?” Acesta era numele de alint pe care mi-l dăduse după ce citise un roman englezesc. Era, probabil, numele unui personaj care îi plăcuse. Am aflat, apoi, tot ce se întâmplase. Cum a alunecat pe scara îngheţată a cârciumii, cum s-a lovit de colţul unei trepte de ciment ruptă, cum l-a căutat sora mea pe doctor toată noaptea în zadar, în vreme ce lupii urlau în jurul Lisei, cum l-au adus în zori la spital şi cum acolo, înainte de operaţie, i se ceruse adeverinţă că era „colectivist”. Şi, cum tata nu era, directorul spitalului i-a comunicat sorei mele că aşa sunau ordinele: ţăranii care nu se înscriseseră în „gospodăria colectivă” nu puteau beneficia de antibiotice. La farmaciile din Făgăraş nu existau, la acea dată, nici penicilină, nici streptomicină. Am alergat la Telefoane, am sunat la Bucureşti şi am rugat un prieten care avea o fiică doctoriţă să vină, cu primul tren, în Făgăraş cu câte flacoane de streptomicină putea să procure. Am rătăcit, după aceea, pe străzi, cu un ghem de spaimă în stomac, cerşind Providenţei o minune. Nu voi uita niciodată decorul acela de iarnă sticloasă, cu cer vânăt. Flacoanele de streptomicină au ajuns a doua zi, în zori. Era, însă, prea târziu. Tata făcuse septicemie. Dimineaţa, părea vesel şi mi-a spus că vom merge, vara, împreună la coasă, pe Seaca. „Da, tată,” m-am grăbit să-l încurajez. Dar, pe la prânz, starea lui s-a înrăutăţit brusc. Şi-a pierdut cunoştinţa şi a început să horcăie. A fost primul om pe care l-am văzut murind. Am dus sicriul cu sania, la căderea nopţii. La intrarea în curte, mama aştepta fără să zică nimic. Imediat după înmormântare, am plecat. Marele viscol care a urmat a ţinut două zile şi două nopţi trenul, înţepenit pe şine, în gara Braşov. Aveam sufletul pustiu şi simţeam că mă despărţeam de Lisa.

OCTAVIAN PALER


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: